Ceea ce imi place mie cel mai mult in Bucuresti este ca locuitorii, vizitatorii, cei interesati isi pot petrece putinul timp liber pe care il mai au intr-un mod constructiv si creativ. Aici au loc tot felul de evenimente care te scot din casa si, mai ales, te scot din starea de muncitor blazat.
De exemplu, saptamana asta, in capitala, a inceput Festivalul de Teatru in Strada B-fit in the Street, a fost Festivalul de Film Documentar One World Romania, a inceput Festivalul de Moda Pasarela, trebuie sa inceapa Book-fest-ul, iar in acest week-end, pe strada Arthur Verona va incepe Festivalul Verona Fest Bucuesti. (si asta e o mica parte din marea de evenimente).
Zambete
Eu voi incepe cu primul eveniment: aseara, oricine a trecut pe la Universitate, pe langa Teatrul National, pe la parcul Coltea s-a intalnit cu niste oameni cumva neobisnuiti care ii chemau sa se fotografieze in niste rame imense, in timp ce hainele si parul le erau agatate de niste carlige de rufe. Sau sa se aseze unii langa altii cu masti care simbolizau un zambet larg si sa se transforme impreuna intr-o opera de arta.
Am vazut aseara oameni care radeau si intrau in jocul celor de la trupa de teatru Le Cubitenistes si m-am bucurat alaturi de ei, dar am vazut si altii care pareau nervosi, agasati si agitati de toti “oamenii astia galagiosi”, unii injurand chiar printre dinti ca nu sunt lasati in pace: Nu, vin, dom’le sa fac nicio poza, lasa-ma naibii in pace!”
Asta m-a facut sa ma intreb daca suntem capabili sa lasam grijile cotidiene (stiu ca e cliseu, dar nu am gasit alta formula) si sa devenim macar pentru 60 de minute actori sau spectatori activi sau pur si simplu sa privim cu interes si condescendenta ceea ce se intampla. Pot pali grijile in fata zambetelor? Eu zic ca da.
Culori
Pe partea opusa de parcul Coltea, pe esplanada Teatrului National, doua femei vopsite complet in verde si mov si trei barbati, vopsiti din cap pana in picioare in galben, albastru si rosu se plimbau printre oameni. Multi au fost curiosi si s-au oprit. Unii chiar au incercat sa vorbeasca cu actorii, insa omuletii colorati isi vedeau mai departe de rolul lor.
Era acolo o boxa din care canta muzica, erau oamenii aceia colorati care se miscau incoace si-ncolo, parca eram prinsa intr-un mare acord declansat brusc de un mare papushar dirijor. Ziua proasta de pana atunci s-a evaporat. Cred ca am intrebat cel putin 10 oameni dintre cei aproape 100 adunati ce cred ca simbolizeaza culorile cu care sunt pictati actorii. Nimeni nu stia, dar fiecare a incercat sa dea un raspuns: “putina viata in oras”, “stari diferite”, “nu inseamna nimic, e pur vizual”, “nu stiu, dar imi plac mult”, “habar nu am, ma bucur ca un copil vazandu-i”.
Stari
Aproape toata lumea fotografia, toata lumea “casca ochii” la ceea ce se intampla acolo. Este un sentiment extraordinar sa te asezi intre oameni si sa le citesti curiozitatea pe chipuri si sa vezi cum usor, usor fetele se destind si se lasa purtati pe scena creata de actori.
Erau zeci de ochi care puneau intrebari. Erau pe esplanada teatrului copii, elevi, studenti, adulti veniti de la munca si chiar si batrani.
Aseara m-am bucurat ca sunt in Bucuresti si nu in alta parte. M-am bucurat ca inca exista oameni interesati si de partea spirituala, creativa, inaltatoare a vietii, nu numai de cea materiala, muncitoare. M-am bucurat ca am avut cateva ore in care nu a existat “trebuie”, nu au existat reguli, nu au fost restrictii. Aseara m-am bucurat ca am simtit!
A fost prima seara de B-fit in the Street care anunta alte trei seri cu siguranta reusite. Toate spectacolele vor avea loc, in aer liber, incepand de la 16:30 la Teatrul National, in Piata Constitutiei, in Piata Unirii, in Piata George Enescu si… in mintea si sufletul celor care accepta frumosul.
